Socializarea persoanelor cu autism

Procesul de socializare desemnează natura socială a dezvoltării umane, cu particularităţile determinate de experienţele fiecarui individ. Socializarea presupune deci, în primul rând, învăţarea, prin interacţiune cu alţii, a unor modele de conduită socială, a unor cunoştinţe comune sau a unor norme, reguli, utilizate intr-o societate. Efectul nu ar trebui să fie standardizarea comportamentelor, deşi acest lucru este posibil, ci diferenţierea în funcţie de diversele forme de influenţă primite şi de capacităţile şi particularităţile individului de a prelucra aceste informaţii.
Socializarea este un process continuu, nu este un proces mărginit şi temporar, pentru că orice individ participă vrând-nevrând la viaţa socială şi trebuie să se adapteze permanent schimbărilor care apar în societate, fiind tot timpul supus unor cerinţe şi provocări sociale.

 

Copilul, persoana cu autism face parte din societate. Nu putem să-l excludem,nu putem să-l ascundem, nu are nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru, permiţându-i să trăiască alături de semenii lui, ca parte integrantă a comunităţii.
Pentru ca o persoană cu autism să socializeze este important să beneficieze de intervenţie personalizată şi să participe la activităţi de grup.Accesul la educaţie trebuie făcut posibil pentru orice copil, pentru orice persoană cu autism, atât în familie cât şi în grădiniţă, în şcoală, în grupuri sociale, în comunitatea locală.
Teoretic, fiecare copil tebuie să aibă şanse egale la educaţie. Practic, rămâne în afara şcolilor, a grădiniţelor un număr semnificativ de copii. Aceştia, cu timpul, vor fi marginalizaţi de către societate, nemaiputând fi nicicând socializaţi.

 


Dacă considerăm şcoala ca principala instanţă de socializare a copilului, integrarea şcolară reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanţă fundamentală în facilitatea integrării ulterioare în viaţa comunitară prin formarea unor conduite şi atitudini, a unor aptitudini şi calităţi favorabile acestui proces.
La rândul ei,relaţia dintre normalizare şi integrare este, una complexă. Un punct de vedere des invocat est acela că dacă normalizarea reprezintă scopul general, integrarea în diversele ei forme, niveluri sau moduri, constituie mijlocul de atingere al normalizării.

 

Prin întreaga intervenţie asupra unui copil cu autism ne dorim o singură finalitate atingerea normalizării.Experienţa ne arată că orice comportament poate fi învăţat,dacă sunt definiţi şi respectaţi paşii.

Procesul de integrare socială a persoanelor cu autism, este poate cel mai greu de învăţat.Capacitatea limitată de empatie duce la dificultăţi majore în relaţionarea cu cei din jur.Legile nescrise existente între oameni trebuiesc învăţate, transformându-le în abilităţi sociale concrete.Pentru ca regulile să poată fi însuşite,trebuiesc aplicate în multe şi diverse situaţii,toate explicate şi vizualizate.Orice schimbare de situaţie produce reorientare în gândirea copilului cu autism şi implicit rezistenţă din partea lui.Dar dacă continuăm situaţia nou creată în mod conştient,ignorând opozitia ,vom reuşi să-i fixăm regula valabilă în situaţii multiple dar similare.

Pentru toate cele arătate mai sus,sunt necesare iniţierea ,organizarea şi desfăşurarea unor ample programe şi activităţi de socializare.